Naaman, un sirian,
Mai mare peste oastea țării sale
Iubit de împărat și pus în cinste mare
Avea ce poți să îți închipui mai frumos
Dar omul ăsta tare și viteaz, era lepros.
Și viața și-o ducea așa, cu gândul bolii
Avea în el o inimă ca piatra morii
Chiar moartea îi venise tovarășă de drum
Știa că viața lui ușor ușor se face scrum...
Dar își vedea de treaba lui murdară
Trimis să jefuiască din țară-n altă țară
Ajunse cu o ceată să lupte-n Israel
Și o fetiță roabă luase pentru el...
Acum gândiți-vă cum poate o inimă de fată
Lipsită dintr-o dată de mamă și de tată
Să fie liniștită și să slujească drept
În casa celor care n-au inimă în piept...
E greu... Și cine-ar cere fetiței să iubească
Când suferința face ca ura să domnească
Dar când în duh e Duhul Aceluia de sus
Iubirea pentru altul devine mai presus
Și-un Of... se-aude din glasul ei firav
Către nevasta tristă cu omul ei bolnav:
De-ar fi stăpânul la un prooroc ce-l știu,
Acela îl va face din mort să fie viu...
Un Of și o credință încep să mute munții
Căci un lepros își vede înseninarea frunții
Și ca un pai de care se bucură-necatul
Naaman se duce direct la împăratul...
Se pune în mișcare puterea din credință
În Israel e vuiet, îl face o fetiță
Se mișcă împărații se mișcă și proorocul
În Cer începe să se aprindă focul
Se mișcă Însuși Domnul de drag de-a Lui fetiță
Că-n duhul ei nu-i ură, ci este doar credință
Și prin iubirea-i mare ea pune în mișcare
Pe împărați, proorocul și Dumnezeul tare!
Ce-aș vrea să ne rămână ca pildă de credință
Să ne smerim cu duhul, ne-nvață o fetiță
Ca mine și ca tine ființă anonimă
Dar e știută-n Ceruri și-acolo n-are vină
Să învățăm că viața ne duce-n val departe
Și e ușor la bine să le rostești din Carte
Dar dacă valul urii ne va izbi mereu
Cât bine va rămâne în noi din Dumnezeu.